Autocarul de Germania
02-Iun-2011 by Florin Campeanu
Tags: Autocarul de Germania, Idei de afaceri, Germania
Cel mai mult, dupa cum imi marturisea, il deranja viitoarea postura de angajat, cu toate "bucuriile" aferente: sef, bani putini, munca de dimineata pana noaptea. Am incercat sa-i explic ca in viata unii oameni sunt patroni si altii muncesc pentru ei, ca fara un ban in buzunar este destul de greu sa reusesti. Fara succes, insa...
Intr-o dimineata l-am vazut carand in spate un sacou impachetat stangaci intr-o punga de plastic. "Mi-am luat viza si plec in Germania", mi-a spus. "Am strans niste bani si mi-am luat bilet la autocar. Ma duc sa vad daca nu as putea deschide cumva o reprezentanta in Romania" (tinta era o renumita firma care produce, de la bujii si pompe de injectie pana la bormasini si strunguri).
Ce puteam sa-i mai zic decat "Succes!". Prietenii comuni l-au dat deja disparut. Un emigrant in plus sau in minus nu reprezenta nimic pentru tara, dar atunci cand acest emigrant iti este prieten…
Dupa doua saptamani s-a intors. Era tras la fata si nu afisa deloc aerul unui invingator. Nu l-am intrebat nimic, parea mult prea afectat ca sa-l mai necajesc si eu.
Dupa cateva zile mi-a spus, cu lux si amanunte, cum a ajuns la Bonn, s-a cazat la o pensiune modesta si a batut pe la toate usile companiei amintite. Nu avea decat un singur atu: limba germana. Si poate ceva cunostinte tehnice, ca viitor inginer… A vorbit cu persoane amabile din toate diviziile: dezvoltare, marketing, relatii internationale.
Toti i-au spus ca, pentru moment, Romania nu face parte din planul de extindere al companiei. A lasat CV-uri peste tot si planuri de deschidere a unei reprezentante in tara noastra. Nu a primit nimic in afara unor zambete amabile si a plecat cu coada intre picioare, nu inainte de a lua insa numarul secretarei directorului de dezvoltare.
Pierduse cam 500 euro, bani cu care ar fi trait lejer in ultimul an de studentie. Mai mult insa, visurile sale se risipisera si trecea printre colegi drept un tip ciudat care, in loc sa mearga la chefurile din camin, si-a cheltuit toti banii pe o excursie ratata in Germania.
La cateva saptamani, prietenul meu si-a revenit din… pumni. Si a mai dat un telefon in Germania, la secretara celui ce raspundea de dezvoltarea firmei. Dupa cateva cuvinte, un zambet i-a aparut pe chip, un zambet retinut, ce ascundea parca o anumita teama. "M-au chemat sa le vorbesc, sa le prezint ideea mea", mi-a soptit, realmente pierdut. "Cu ce bani ma duc eu la Bonn?"
"Ai innebunit, vrei sa mai pierzi 500 euro doar pentru a schimba cateva impresii cu niste ingineri germani?" – au navalit pe el apropiatii. Orice efort de a-l opri s-a dovedit inutil.
Si-a vandut casetofonul si s-a imprumutat la toti prietenii. Si s-a urcat in primul autocar de Germania. De data aceasta a stat mai mult, dar cand s-a intors era alt om. Si-a dat ultimele examene, a facut rapid o firma si a plecat intr-un mare oras din Transilvania.
In anii care au urmat am mai vorbit la telefon, ne-am mai vazut la o nunta a unui prieten comun, la un botez. Saptamana trecuta m-a sunat spunandu-mi ca este in Bucuresti si ca ma invita la un pahar de vorba. Mi-a dat adresa unui restaurant elegant si m-am dus la intalnire putin stingher. A venit intr-o masina superba, dar nu de fite, imbracat elegant. Parea neschimbat! Cand i-am vazut insa privirea am inteles ca se schimbase, totusi, foarte mult. Era un invingator!
L-am intrebat cum ii merge. Mi-a spus, fara nici o urma de infatuare: „Bine. Anul trecut am avut o cifra de afaceri de 5 milioane de euro.” Dupa care am depanat amintiri comune, am trecut in revista toti prietenii. Cum ar zice un scriitor francez, totul era la fel ca inainte. Aveam insa un fata mea un om care facea milioane de euro pe an. Un om care, cat de simplu pare (si este, in acelasi timp!), a crezut in viitorul sau...
Posted in Articole,
E-@ltfel Romania |
Print |
Twitter posts
Flux RSS