Campeanu.ro» Articole» E-@ltfel Romania» Homo Artisticus

Tags: Homo Artisticus, Noaptea alba a galeriilor, muzee, expozitii

---

Noaptea alba a galeriilor. 12-13 Iunie 2009, Bucuresti

Un eveniment pe care nu am vrut sa-l ratez. Am iesit in strada, parcurgand spatii intre diversele locatii. Nu m-am impacientat cand am sesizat cat de putini oameni de varsta mea (venerabila!) se aflau, in noapte, pe strada. Din contra! Afluxul de tinerete entuziasta mi-a indus si mie un nou suflu.

Am continuat sa fiu deschisa, pentru a intelege aceasta tanara generatie. Mi-am spus ca, pentru a putea comunica mai bine cu fiul meu (17 ani), ar fi bine sa stiu mai multe despre multiplele lor modalitati lor de exprimare. Nu ma poate nimeni acuza… am cautat sa inteleg.

Prima experienta s-a dovedit una de-a dreptul, fantastica…. Ireala... Halucinanta… Nu, nu consumasem nicio iarba, daca la asta va ganditi.

Un specatcol de dans contemporan, la Sala Ronda a Centrului National de Dans. Trec peste faptul ca a inceput cu intarziere, starnind mania unui distins domn care si-a cerut banii pe bilet inapoi.  „Sa-i spuneti lui Vova sa faca ordine! Si sa inceapa cu voi!” s-a adresat el pe ton apasat celor 2 doamne care pazeau intrarea in sala.

Putin derutate de aceasta „scena intr-un act” si de intarzierea ce tindea sa se prelungeasca, eu si Carmen, aproape hotarasem sa dezertam. Ceilalti, mult mai tineri, stateau nepasatori pe scari sau sprijineau peretii, in asteptarea specatcolului. Se pare ca merita asteptarea lor….

Plasatoarele ne-au invitat in sala pe mine si pe prietena mea (cadou! fiindca ne aflam acolo prima oara). Am patruns in sala curioase si oarecum nerabdatoare sa vedem un spectacol de dans contemporan, despre care nu stiam nimic. Amarnica nestiinta!

Prietena mea, un om care nu pleaca la drum fara a fi cat de cat informat despre ceea ce urmeaza a viziona,  citise totusi despre protagonistul spectacolului  „preview”. Fostul elev al liceului de coregrafie Floria Capsali urma sa ne supuna unui experiment inedit.

In fata gradenei se intindea scena goala, tulburata doar de prezenta stinghera a unui scaun. Semiobscuritate, 50 de grade Celsius si procent de O2 sub limitele admisibile. Cineva a solicitat plasatoarelor o sursa de aer conditionat, indoindu-se ca vom supravietui evenimentului. Strict din cauze legate de mediu. „Nu exista aer conditionat” a venit raspunsul sec. „Va rugam sa inchideti telefoanele in timpul spectacolului”.

Zis si facut. Si luminile s-au stins. Total! Un alt factor de stres pe langa caldura si lipsa de aer. Un intuneric gros, solid, care te sufoca la propriu, te strivea. A supravietui devenise deja, o lupta. Am asteptat. Un tanar mai sturlubatic izbucnea periodic in ras, poate credea ca e vorba despre o comedie.

Am asteptat cuminti inceperea specatcolului, sperand ca odata cu lumina  actului de creatie sa putem respira.
GRESIT! NU se facu LUMINA! S-au auzit doar niste pasi si am simtit prezenta unui corp care s-a asezat pe scaun. Dupa care textul a inceput sa curga lin, intr-o engleza aproximativa (de ce oare? Protagonistul era roman sadea… ma rog! Arta cere sacrificii!) Da. Ati citit bine: textul. Era un monolog care descria conceptul specatcolului la care asistam. Corp, spatiu, prezenta.

Am uitat sa va spun ca prietena mea sufera de claustrofobie, si marturisesc, nici eu nu ma simteam deloc in largul meu in acel cuptor negru. Iar intunericul, caldura si lipsa de aer pareau a fi factori care ar fi trebuit sa contribuie la „succesul” specatcolului.

Monologul curgea egal: „piciorul meu stang se sprijina cu tapla pe podea. Piciorul meu drept este asezat peste piciorul meu stang. Am spatele drept. Nu foarte drept. Nu este o pozitie prea confortabila. Tin capul drept. Privesc in fata, spre primele randuri de spectatori.”

„So what?” As fi vrut sa strig. Picaturi de sudoare mi se prelingeau pe frunte, evantaiul nu facea decat valuri de caldura. Alaturi, Carmen cauta disperata in geanta, mobilul pentru a face lumina. Hotararea era deja luata. Sa plecam. Sa scapam din acest iad, unde un om nevazut ne povestea cum face el 5 pasi mai la stanga scenei, spre in fata. Fara patima, fara avant. Monoton , linear. Egal cu el insusi.

Exasperarea noastra ajunsese la maximum. „Ce face asta?” intreba Carmen. „Isi povesteste dansul” i-am raspuns, constienta de faptul ca asta va face 20-30-40 de minute de-acum incolo, in intunericul torid. „Eu plec. Mergi?” m-a intrebat. „Daca ma tii de mana, da. Altfel nu vad nimic, sunt oarba precum o cartita si nu vreau sa-mi frang gatul.”

Odata luata hotararea si telefonul gasit, nimic nu ne-a mai stat in cale. Cautarile asidue ale prietenei mele iscasera nemultumirea vecinei de intuneric. Era timpul sa mai vizionam si alte forme de arta contemporana…In timp ce strabateam cu pasi nesiguri scurtul drum catre luminita din capatul randului (acolo venise si plasatoarea cu un mic spot luminos pentru a ne evacua mai usor), mi-am pus intrebarea…ce se intampla?

Unde este defectiunea? Ce-i asta ? Este snobism sau pur si simplu un om de varsta mea (48) nu are pregatirea necesara de a „gusta” actul de arta contemporana. Si am avut pe loc raspunsul: nu am cultura necesara pentru a aprecia o astfel de forma de arta. Da. Am inteles ce vrea artistul. Sa vad cu ochii mintii dansul descris de el.

Mi-a lasat libertatea de a-mi imagina zborul inefabil al corpului sau? Nu! Asta e arta?
Helllllloooooo! La 50 de grade si fara pic de oxigen, vrei sa-mi imaginez cel mai vibrant zbor al  mainii tale stangi catre urechea ta dreapta? Absurd … si inutil. Cu ce? Creierul meu nu face altceva decat sa gaseasca o solutie pentru a supravietui!!!!!!!!!!!!!! 

Mai tarziu, in racoarea noptii si-n parfumul teilor, pe o banca in Gardina Icoanei, totul mi-a fost clar. Am inteles. Am inteles ce-a vrut sa spuna artistul, insa… m-am gandit ca, acolo pe banca, as fi putut imagina un balet cu mult mai frumos decat cel propus de artistul amintit. Pentru ca ma simteam bine, intr-un spatiu liber de constrangeri, animat de muzica si tinerete.

Dovada: in Paradisul din Garaj, Strada Batistei, 20, la lumina, nu mi s-a parut nimic deplasat in „arta” expusa acolo. De la volumul lui Kant aruncat pe o masa, la sticlele decorate cu batiste de „ginerica”, de la recipientele umplute inegal cu sare de bucatarie la fotografiile reprezentand tainice intalniri intre 2 pereti si un tavan, sau intre 2 pereti si o podea… Am acceptat: asa se exprima ei, tinerii. Ca sa nu mai amintesc ca, pe Strada Arthur Verona, la Street Delivery, m-am simtit ca acasa si am petrecut acolo ore intregi.

Pentru a fi cinstita, recunosc, ulterior,  am cautat sa aflu mai multe despre artistul Manuel Pelmus, protagonistul „preview”. Si am aflat ca specatcolul s-a bucurat de mare succes in afara granitelor, ca a fost specatcolul stagiunii 2006-2007, in Austria. M-am simtit  inculta si incapabila sa inteleg. Desi ideea lui nu mi-a scapat. Insa, conceptia mea despre arta difera mult de cea a lui…

Si totusi, intr-un numar din Dilema veche am aflat ca cineva marturisea iminenta unei crize de claustrofobie , iar autoarea articolului afirma ca oricat s-ar fi zgait, nu vedea nimic, iar plictiseala ii dadea tarcoale. Iata dar, niste trairi apropiate cu cele pe care le-am experimentat si noi in acea seara. Si asta ma face sa cred ca nu eram departe de adevar. Cati au curajul sa recunoasca???

Concluzii :
1. „de gustibus et coloribus non est disputandum”
2. nu e bine sa pleci la drum „neinarmat”. Informatia e de baza.
3. dar e bine sa fii deschis unor noi experiente.

Ne vedem la urmatoarea editie a noptii albe a galeriilor de arta!