Campeanu.ro» Articole» E-@ltfel Romania» Frumusetea unei vieti obisnuite

Tags: Frumusetea unei vieti obisnuite, parinti, copii, Baragan

---

Daca Liliana Grigore (www.blogcontabil.ro) a scris despre frumusetea unei dimineti obisnuite, atunci eu de ce n-as scrie despre frumusetea unei vieti obisnuite? Ceea ce si fac...

Sambata dimineata. Ne trezim cu noaptea in cap, la 06.00, pentru ca Vlad, baiatul nostru, este indragostit. Nu e gluma. Toata noaptea vorbeste in somn: "Aca, Aca!". Adica Anca, noua lui prietena de joaca din parc. Desi e mai mare cu vreo doi ani, Anca a reusit sa-i suceasca mintile voinicului meu. Asa ca, la 6 dimineata, sambata, Vlad o striga pe Anca. Cum Anca nu vine, evident, trece la persoane mai apropiate: mama si tata. In consecinta, ne dam jos din pat. Ne culcaseram la 00.30...

Pe la 09.00 plecam spre parintii mei. Bunicii de la tara. Autostrada Soarelui (in foarte bune conditii - felicitari constructorilor), o ora de mers si gata. Ajungem in inima Baraganului, acolo unde am crescut pana la "venerabila" varsta de 11 ani. Varsta la care parintii mei au decis sa ma trimita sa studiez la oras. Nici acum nu stiu daca a fost o idee rea sau buna. Glumesc, desigur. In proportie de 99%, daca n-as fi ajuns la Calarasi, din clasa a 7-a, acum v-as fi povestit pe blog despre calul meu (cu caruta aferenta). Si despre cum ma pregatesc pentru a doua sapa la porumb.

Incingem un gratar infricosat (tata a construit un monstru, inalt de doi metri, cu cos si tot tacamul). Vlad e in extaz. Se uita la gaini ca la desene animate. O ora se ia la intrecere cu cocosul. Face cocosul "Cucurigu!!!", face si Vlad: "Cucaaaaa!". E o nebunie intreaga. Din cand in cand, Pitica, care printre stra-stramosii ei are cu siguranta un pekinez, il linge afectuos pe mana. Vlad se uita la catelusa precum ne uitam noi la un martian coborat din nava sa pentru a ne intreba pe unde trebuie sa o ia ca sa ajunga in Drumul Taberei. Bate putin vantul, soarele nu arde la capacitate maxima, puiul sfaraie pe gratar, racoritoarele isi fac si ele treaba.

Schimbam impresii cu parintii. Ce-ati mai facut, cum va descurcati, v-ati mai revenit cu somnul. Ma rog, intrebarile standard. Mama e interesata de impozitul forfetar (deh, e contabila), tata ma descoase cum a fost in Empire State Building. Si cum de am reusit sa ma intalnesc, in imensitatea de New York, cu prietenul Padureanu.

Mancam ca in gara, in picioare. Motivul e simplu: Vlad, innebunit de cocos, catel si, desigur, Anca (vezi mai sus), nu vrea sa doarma. Il gadilam o ora, dupa care decidem ca noi gresim. Asa ca revenim la ceea ce facuseram mai devreme: "Cucaaa!" si lins pe mana. Micile bucurii ale vietii.

Trag o vizita prin curte, vad solarul in care rosiile stau sa se coaca. Sola de cartofi e impecabila. Castravetii rad la soare. E minunat. In spatele curtii vad un munte de lemne. Lemne de spart. N-am mai spart lemne de vreo 10 de ani. Asa ca imi suflec manecile de la tricou, scuip sanatos in palme, iau toporul si ma apuc de treaba. La 20 de metri, Vlad continua concursul cu cocosul. Diana, sotia mea, isi incarca bateriile la soare. Ai mei se bucura sa ne vada acasa.

Tai lemne cam o ora. Inconstient. Ma opresc la insistentele Dianei si-l intreb pe tata: "cat primesc pentru munca mea?". Raspunsul e simplu, de Baragan (sau de politician): "Nimic. N-am discutat conditiile la inceput."

Vizita s-a incheiat. Ne urcam in masina si o luam spre Bucuresti. Vlad doarme, zambind. Probabil ca in visele lui, Anca alearga dupa cocosul de la bunici. Pun pe pilot automat si merg cu 100 km/h, sa doarma copilul in cele mai bune conditii. Observ totusi o chestie bizara. Masina parca joaca putin pe autostrada... Incep sa ma gandesc daca nu cumva e de la caseta de directie. Iau mainile de pe volan. Tremurul inceteaza. Pun mainile la loc. Revine. Hait! E de la mine! Imi tremura mainile de la spart lemne...

Ajungem acasa, in castelul de beton. De la linistea de inceput de veac, trecem la zgomotul de sfarsit de veac. Chestie de pozitionare temporala. Sau temporara...

Ma culc. Cand ma trezesc, realizez ca nu ma pot da jos din pat. Ma dedublez si ma uit la mine, intins in pat. Am nevoie de o macara. Pana la urma, rezolv situatia si ajung la bucatarie. Incepe o noua zi.

Si acum, cand scriu, ma dor metatarsienele. Si metacarpienele. Niciodata n-am stiut care sunt mainile si care picioarele... Stiu doar ca scriu cu unele.

Viata e frumoasa!