Merg aseara cu sotia si copilul la Selgros Berceni, la cumparaturi. La intrare, conform unei rutine indelung exersate, ne impartim: sotia ia in primire caruciorul si lista de cumparaturi si se avanta printre rafturi, eu iau in primire copilul si ne avantam amandoi la raionul de jucarii. Stiu de la bun inceput ce ma asteapta – cateva minute de tatonare, in care cel mic o sa studieze jucariile cu aerul cel mai dezinteresat din lume (doar i-am spus de trei ori: “Astazi nu cumparam nimic!”), urmand ca in scurt timp sa vina si atacul necrutator: “A, tati, am gasit!” Fiul meu in varsta de 5 ani isi foloseste vocea lui cea mai cristalina, in timp ce imi baga sub ochi un monstru hidos, chel si cu palme supradimensionate. “Trebuie sa il luam, acesta e preferatul meu!” Cum sa rezist unui asemenea argument? Jucaria preferata a copilului… Dar preferatul in cauza e-atat de creepy ca mi-e si frica sa ma uit la el (desi are doar 15 cm inaltime si intr-o lupta unu la unu cred ca l-as dovedi). Nu - e clar - nu pot sa cumpar prostia asta. “Danut, hai sa ne mai uitam, sunt sigur ca o sa gasim ceva mai frumos mai incolo, ia uite ce masinute aici, de-astea nici nu ai!”, fac eu o incercare timida de a scapa din incercuire. Fara rezultat. Danut s-a sudat deja de preferatul lui, nu mai are ochi pentru nimic, stiu asadar ca batalia e pierduta. Macar dac-ar fi fost mai ieftina starpitura aia - costa 357.000 de lei, cu tot cu TVA, bani pe care i-as da bucuros doar ca sa nu am asa ceva in casa. In fine.

Facem jonctiunea cu sotia, care intre timp a reusit sa umple cu varf caruciorul luand, ca de obicei, doar “strictul necesar” si ne indreptam voiosi spre casa de marcat. Descarcam toti trei continutul caruciorului pe banda rulanta si ne uitam cuminti cum casiera trece produsele prin scanner: Piu! Piu! Piu! (de vreo 50 de ori Piu!) “Hopa, asta n-are cod de bare!”, se-aude vocea ei. Casiera tine in mana – ati ghicit! – jucaria. Exact. Monstrul, starpitura. “Ce faceti, renuntati la ea?” Cum sa renuntam, ce fel de parinti ne crede fata asta? “NU RENUNTAM!” Pac, telefon la raion, vine fuguta un baiat, ia obiectul si se intoarce cu el peste un minut: “Noteaza codul – ii zice fetei – bla, bla, bla, 398.000 de lei!”

Ups! “Stati asa! Ce, cum, cat ati spus? Nu e 357.000? Parca sa zic ca asa am vazut la raft…” Lumea de la coada presimte probleme, incepe sa freamate. “Bine-bine, lasati asa, e posibil sa ma fi uitat eu la altceva.”

Achitam, iesim cu caruciorul plin din magazin, apoi insfac jucaria si factura si intru din nou. “Am cumparat chestia asta adineaori, vreau sa verific ceva”, ii spun in fuga fetei de la Receptie si ma duc glont la rafturi. Monstrul e acolo. 357.000 de lei, cu tot cu TVA. Poate ca e vorba de alt monstru… Nu, denumirea de pe cutia jucariei si cea de pe eticheta afisata la raft sunt identice. Sa nu ma fac, totusi, de ras, hai sa fiu sigur-sigur… Da, e clar! Pe eticheta e un cod de opt cifre, acelasi cu cel trecut pe factura. Doar ca pe eticheta scrie 357.000, pe factura – 398.000.

Simt ca ma aprind. Incerc sa scot eticheta din rama in care e fixata, sa ma duc cu ea pe post de dovada. Nu reusesc. Smulg rama cu totul (are vreo doi metri lungime) si ma prezint cu ea la Receptie. Cred ca arat cam fioros, domnisoara de acolo ezita sa se apropie de mine (mai sunt si inarmat cu rama aia), asa ca ma intreaba de la distanta ce s-a intamplat. Ii explic. Domnisoara isi cheama un sef, omul apare prompt, ii explic si lui problema. Seful cheama la randul lui pe seful de raion, acesta vine alergand, scoate scannerul portabil, mosmondeste ceva la eticheta si da verdictul: “Eticheta asta trebuia schimbata din 23 iunie.” Suntem in 25 august.

Bang! Sunt complet luat prin surprindere. Ce explicatie simpla si incredibil de eficienta! Nu m-as fi gandit in veci. Care va sa zica nu e vorba de un furt ordinar, asa cum am crezut eu, ci doar de o neglijenta nevinovata! Si cum i-am acuzat pe nedrept… Pot sa iert asa ceva? Bineinteles ca pot, toti mai gresim din cand in cand.

Seful imi da din buzunarul lui diferenta, cu gesturi reci, dar nu-si cere nici macar o data scuze. Mda. Plec, fara sa mai zic nimic. Ce sa mai zic? O mica eroare, se-ntampla. Si in timp ce ies din magazin si traversez parcarea, nu ma pot impiedica sa analizez putin frumusetea situatiei. Deci: 1) daca jucaria era mai normala, e clar ca n-as fi dat prea mare atentie pretului si acesta nu mi s-ar fi intiparit in minte; 2) daca nu s-ar fi dezlipit codul de bare de pe cutie, casiera nu l-ar mai fi sunat pe baiatul de la raion, iar eu as fi platit senin 398.000 de lei, convins ca platesc 357.000 (cine mai sta sa piguleasca o factura cu 50 de produse?) si 3) daca la fiecare produs Selgrosul ciupeste fie si numai 5.000 de lei vechi, asta inseamna 250.000 doar de la noi, adica la 1.000 de clienti pe zi… “Bai, hotilor”, ma trezesc strigand in gand, “lipiti naibii ca lumea codurile de bare pe produse ca, uite, va iese furaciunea la iveala!”

“Ei, ai rezolvat?”, ma intreaba sotia cand ajung la masina, in parcare. “Da”, zic eu cu toata gura, mandru ca m-am comportat ca un barbat adevarat. “Mi-au platit diferenta inapoi, pai ce?” “Bine, da-i copilului jucaria si hai sa mergem!”

Am zbughit-o inapoi cu viteza luminii, spre intrarea in Selgros. Prins in gandurile mele, uitasem starpitura la Receptie.

*** Mihai Balescu este redactorul-sef al www.ideideafaceri.ro