De ceva vreme incerc (si, uneori, chiar imi reuseste) sa vad cu alti ochi lumea care ma inconjoara. In loc sa privesc masinile care formeaza o coada apocaliptica la semafor, ma uit la pasarile ce se cearta parca razand pe o firimitura de paine. Metoda functioneaza si, garantat, mai scapati de o doza de stres. Atentie insa cand traversati strada! Nu ramaneti cu ochii la pasarele pentru ca e greu de crezut ca o sa va fereasca vreun sofer innebunit sa ajunga cu 5 secunde mai repede la… celalalt semafor.

Ei bine, ieri, venind dinspre Universitate spre Piata Natiunile Unite, am decis sa o iau prin zona istorica a Bucurestiului. Doream sa vad daca acel proiect sublim de reconstructie a centrului vechi a demarat. Inca nu stiu ce sa spun… Parca s-ar misca, asa, pe ici pe colo, dar nu prin partile esentiale. Se pare insa ca venirea primaverii va coincide cu venirea muncitorilor pe santier.

Oricum, insa, mersul pe strazi precum Lipscani sau Selari este un exercitiu pe care vi-l propun cu toata convingerea. Iar daca nu sunteti din Bucuresti (motiv pentru care va felicit!) va invit sa faceti o plimbare, pe jos, prin centrul orasului vostru. O sa-l vedeti cu alti ochi. Si o sa va incarcati cu energie pozitiva.

M-a impresionat totul in plimbarea mea, dar, cel mai mult, m-a tulburat o placheta din bronz pe care am citit urmatoarele cuvinte: "In acest imobil a lucrat poetul Mihai Eminescu la revista Timpul, in perioada 1877-1879." Sunt un mare fan al lui Eminescu. Mi-a marcat procesul de formare din scoala generala si din liceu. Probabil nu sunt singurul. Cum nu sunt nici singurul care crede ca multe din convingerile profesorilor mei de limba romana erau doar simple speculatii literare. N-ai cum sa-l obligi pe un elev sa-l inteleaga pe Eminescu numai intr-un anumit fel. Si tocmai acesta este farmecul lui. Dar asta este o alta discutie.

M-am uitat cu interes la placheta si am descoperit ca am trecut prin acea zona de cel putin 50 de ori in ultimii 7-8 ani. Nu mi-a atras atentia niciodata. Am si o scuza: este ascunsa oarecum dupa un insemn comercial. In fostul sediu al revistei Timpul nu parea a fi prea multa agitatie. Sus erau trase obloanele, iar jos, in apropiere, este o patiserie. M-am dus la patiserie in ideea ca voi vedea strudele Eminescu. Nu aveau. Desi ar fi fost o buna idee de a vinde mai mult.

M-am gandit, involuntar, ce ar face americanii sau francezii cu o astfel de cladire. Ce loc de pelerinaj ar fi pentru copii, tineri, poeti, literati si… agramati. Cum ar vinde ei cu 3 dolari sau euro carti cu viata lui Eminescu, postere, fotografii cu tine langa Eminescu. Noi inca nu am invatat sa ne punem in valoare simbolurile. Deocamdata, simbolurile noastre sunt politicieni care spun despre alti politicieni ca sunt zdrente, in direct, la ore de maxima audienta.

Avem insa si un avantaj: Eminescu a existat si nu s-a nascut nici in SUA, nici in Franta si nici in Germania. N-a scris in rusa sau engleza, ci in limba romana. Mai devreme sau mai tarziu, vom intelege ca nu putem progresa decat intorcandu-ne la ceea ce a facut ca acest popor sa reziste peste ani si ani: cultura.

Cine se inscrie intr-o campanie de promovare a valorilor romanesti autentice? Si cum?