Campeanu.ro» Articole» E-@ltfel Romania» Compasiune

Este dimineata rece si intunecoasa de iarna. Trebuie neaparat sa ajung la timp la serviciu, ceea ce inseamna ca marja “temporala” de eroare trebuie sa fie uriasa....

Este devreme. Pe aleile din jur este cam pustiu. Dupa o cotitura, aparitia mea reuseste sa sperie niste caini vagabonzi. Reactia lor este fireasca – ma latra. Nu intru imediat in panica, mai ales ca recunosc pe doi dintre ei. Apelativele mele nu au efectul scontat, dar un munte de zapada ma scoate din raza vizuala a galagioaselor patrupede.

Ma simt un pic trista. Pe langa somn, frig si intuneric, ostilitatea unor “prieteni” vechi, cu care de obicei ma salut amical, imi strecoara un fior in suflet.

Incerc sa grabesc pasii ...dar printre glezne mi se incolaceste ca un nisip o zapada murdara. Inaintez cativa metri si dintre mormanele cenusii apare o mingie alba de blana, care incepe sa latre si el fioros, apropiindu-se primejdios (pentru el) de mult de glezna mea stanga. Ma gandesc cu groaza ce rau as putea sa ii fac dintr-o zmucitura de picior, asa ca risc si execut cativa pasi atletici (pe care naparstocul nu are nici o sansa sa ii egaleze in timp util, ceea ce nu il impiedica sa isi manifeste indignarea ...vocal cu toate apostrofarile stapanei).

Nu prea mi se intampla sa fiu intampinata cu ostilitate de animale (cele negraitoare) asa ca secventa ramane usor amara. Dar.....La capatul aleii ma asteapta intr-o stramtoare creata de doi nameti ma asteapta o namila ... este un caine mare, de talia si cu aspectul unui alsacian bine dezvoltat numai ca este acoperit cu o blana ca cea a unui ursulet de plus. Este o rasa orientala rara. Incerc sa ma linistesc cu gandul ca il cunosc ca avand un temperament placid si ca stapana il tine in lesa...dar dupa experientele “de mai sus” si dupa faptul ca a scos si el doua sunete guturale simt totusi un oarecare disconfort. “Stramtoarea” se ingusteaza si  ajungem la cativa centimetri unul de altul cand trec pe langa el. Ii adresez un: “Ce mai faci baiete?” si surpriza! Isi inclina capul matahalos si il lipeste de coapsa mea.  Stam asa pret de cateva secunde, eu si stapana in totala uimire, apoi uriasul cu blana de ursulet isi dezlipeste capul de mine ma priveste cu o expresie de: ”Acum e bine?” si porneste agale mai departe.

Si firgul si intunericul si tristetea dispar. Parca nici zapada nu mai este atat de murdara! Ce bine ma simt! Cativa pescarusi isi fac rondul de dimineata in ronduri neregulate. De dupa niste blocuri cenusii se iteste si o raza aramie.

Este o dimineata inzapezita si insorita de iarna. Si eu am primit un dar minunat: compasiunea unui prieten necuvantator.