Cu riscul de a va plictisi ingrozitor, mai scriu un editorial despre Piatra Craiului si, implicit, cabana Plaiul Foii. Cei care nu au fost niciodata acolo nu au cum sa inteleaga. Asa ca ii sfatuiesc sa se urce rapid in masina sau tren si sa vada Raiul, asa cum sunt sigur ca arata in varianta terestra. Nu cred ca gresesc spunand ca week-end-ul trecut a fost cel mai plin din ultimii ani. Si-mi place sa am week-end-uri pline…

Am plecat la Plaiul Foii vineri seara, pe la 18.30, cu un portbagaj plin cat pentru un concediu. Pe vremuri scapam mai devreme, acum, insa, sunt mai multi factori care trebuie luati in considerare. Stiti cum spune rusul: "drujba-i drujba, slujba-i slujba!". Nu poti sa mergi in Piatra Craiului fara o pereche de prieteni buni. Frumusetea ce-ti taie respiratia trebuie comunicata prin fiecare uitatura pe sub borurile palariei, prin fiecare zambet chinuit de efort. Si am ajuns noaptea, pe la 23.00, cu teama in suflet ca am ramas fara camere, desi anuntasem ca vom intarzia. Dar, cum v-am spus, Plaiul Foii este un teritoriu al normalului, uneori al supranaturalului. Dan Samoila, administratorul cabanei, lasase vorba si ne-am trezit cu o gluma la sosire si cheile de la doua camere din lemn, mici si superbe. O bere pe terasa, ma rog, ca sa respect adevarul istoric, o racoritoare. Un intuneric de-l taiai cu cutitul din dotare ascundea inaltimile. Exista multi munti extraordinari in Romania. Dar unul singur este MUNTELE. Iar acesta, pentru mine, este Piatra Craiului.

Facand o paralela cu filmul "Operatiunea Monstrul" (pe care l-am vazut de cel putin 10 ori), muntele era acolo, ma astepta. Il simteam in fiecare gura de aer dureros de proaspat trasa adanc in piept. In cantecele unor rockeri adunati in jurul unui foc de tabara. In franturile de manele care se auzeau din departare, ca un semn ca realitatea este dura si trebuie acceptata. Am aruncat o privire crancena catre munte si una increzatoare catre sotie (care parea sa ma intrebe "Chiar trebuie sa facem asta?"). Da, trebuie! Nu mai urcasem pe creasta, la La Om, de 4 ani si trebuia sa-mi demonstrez (cat egoism!) ca nu am imbatranit, ca ma mai tin inca oasele. Cat timp voi putea sa ma catar pe lanturi, la Zaplaz, sa mananc un pate de ficat la Spirla, sa beau o gura de apa pe Varful Ascutit inseamna ca nimic nu-mi poate sta in cale. Ca toate sunt mici detalii in comparatie cu urcarea unui pisc de peste 2.200 de metri.

Si am plecat! Cu o oarecare intarziere, cu viteza melcului, ca niste oameni pentru care cuvantul de ordine este, din pacate, scaunul. Si am mers, am mers, am mers. Am urcat, am urcat, am urcat. Privelisti incredibile, capre negre, garofita Pietrii Craiului, stanci semete lucind in soare. Si apoi nori. Multi nori. Si vant. Si ploaie… Ne-a plouat ca pe niste paparude, fara sa fi invocat insa vreun moment acest dar de la Dumnezeu (pentru agricultura). Stancile superbe s-au metamorfozat in dusmanul nostru de moarte. Si totul s-a transformat dintr-o plimbare de placere intr-o cursa de supravietuire. Zborul cu parapanta sau deltaplanul sunt sporturi de masa in comparatie cu sportul extrem pe care am fost obligati sa-l facem. Dar nimic nu a stirbit din frumusetea traseului. Din cuvintele simple pe care ni le spuneau cei ce treceau pe langa noi. Alaturi de invariabila intrebare: "Mai e mult pana la…?". Oamenii de pe munte au o politete aparte! Si un respect care l-as vrea raspandit la scara nationala.

Ne-a plouat vreo 4 ore, fara nici o pauza. Si am tot mers, trecand in goana pe langa Refugiul Diana, plin pana la refuz. Era periculos de tarziu, dar perspectiva unui pat moale ne-a dat aripi. Inevitabil, pe ultima bucata de traseu ne-a prins noaptea. Si noaptea in padure este o altfel de noapte… Am pierdut traseul si ne-am trezit pe o pajiste, pe care am mers cam 45 de minute. Era intuneric de nu vedeai pe unde calci, doar licuricii in numar foarte mare aratandu-ne calea, ca un semn. Si am zarit un foc, in departare. Pare ireal, dar chiar a fost supravietuire. Pare inconstienta, dar nu va grabiti sa trageti concluzii pana cand nu va ganditi la treaba cu socoteala de acasa care nu se potriveste cu cea din targ. Daca nu ploua, ajungeam la cabana inainte sa inchida la bucatarie…

Si am ajuns la 100 de metri de foc. Il vedeam, dar nu puteam sa trecem de o perdea deasa de arbusti si de un parau care ne-a fost prieten pe ultima portiune de traseu. Lanterna se incapatana sa nu lumineze, asa ca am apelat la telefonul mobil, ca la concertele Iris. Si am strigat, nu ajutor, ci "Aprindeti farurile, va rugam!". Iar un nene, sa-i dea Dumnezeu sanatate, s-a urcat in Logan (buna masina!) si a bagat faza mare. Prietenul cu care am fost a luat-o inainte, ca-n jungla amazoniana, facandu-si loc cu un bat pe post de maceta. Si am ajuns la foc, la oameni care se uitau la noi ca la extraterestri. Le-am multumit si am luat-o spre cabana. Am ajuns in fata ei la ora 23.00. Plecasem dimineata la 08.00. Nebuni de legat, dar oameni care isi depasisera limitele. Cand deschidem usa de la camera, uzi, murdari, rupti, auzim un "Hello!" in spate. Doi olandezi ne priveau curiosi. "Ati fost pe munte?" ne-au intrebat intr-o engleza impecabila. Le-am povestit in cateva cuvinte aventura noastra. Simplu, ne-au zis, la final: "Va admiram!".

Exista mai multe variante de a merge la munte. Poti sa ramai jos, pe o terasa, sa bei o bere si sa privesti inaltimile. Sau poti sa urci pe munte, un munte de vointa. Sa-ti demonstrezi ca, daca esti puternic mental, trupul trebuie sa te asculte. Si sa te ajute sa te intorci din nou in civilizatie, dupa ce ai atins norii si ai mers pe acolo pe unde se formeaza picaturile de ploaie.

Hotarat lucru, nu voi uita niciodata aceasta experienta! Ca la premiile Oscar vreau sa-i multumesc sotiei pentru ca mi-a acceptat nebunia si a fost alaturi de mine, pas cu pas. Si celor doi prieteni care au inteles ca a merge pe drumuri neumblate este un sentiment… altfel. Care te fortifica psihic si iti da puterea sa treci mai usor peste greutatile vietii.

Nu ma intrebati cum m-am dat jos din pat. Sunt aproape… nedeplasabil, dar am sufletul plin de munte, de verdeata, de stanca, de ploaie, de pate de ficat si branza topita. Si de vointa!