Am observat ca prieteniile care se leaga intr-un Oltcit albastru, in drum spre mare, sunt foarte trainice. Cand imparti 50.000 lei intre o paine si 5 litri de benzina, intri intr-un fel de fratie, ca tot e la moda: fratia Oltcitului. Asa s-a petrecut acum vreo 5 ani si de atunci avem doi prieteni (care intre timp au devenit patru) foarte dragi.

Prietenii sunt, de multe ori, singurul lucru pentru care merita sa ramai in Romania. Daca as emigra, m-as stinge precum o lumanare fara fiecare din cei ce formeaza un grup eterogen de prieteni. Probabil ca acesta a fost un argument solid cand, prin 1998, am luat decizia, impreuna cu prietena de atunci (sotia de acum) de a nu merge la interviu. Nu era un interviu TV, ci unul la Ambasada Canadei. Prietenii au cantarit enorm, alaturi de parinti, fireste.

In week-end am iesit din Bucuresti. Este magnific sa lasi in urma betonul ce devine din ce in ce mai incins, beton ce se lichefiaza odata cu creierul meu. Am luat-o spre munte, chemati de… fratia Oltcitului. O petrecere intr-un loc uitat de Dumnezeu (dar nu de… gripa aviara), cu prieteni multi, cu gratare infricosate. Cu frigarui sofisticate preparate de el-prietenul si tort cu aspect de plastic, dar ingrozitor de bun la gust, pregatit de ea-prietena. Era ziua ei si ne-am adunat sa sarbatorim, cum vad ca a reinvatat romanul sa o faca. Ne-am strans cu greu, normal: nu mai suntem cei de acum 5-10 ani. Avem probleme, griji, indatoriri. Unul venea de la parinti, altul direct de la birou. Altii fugisera de la o nunta pentru ca el si ea, gazdele, sunt nasii. Si la nas te duci orice-ar fi. Il lasi si pe Basescu sa astepte numai sa te prezinti la chemarea nasului.

M-am uitat la toti si am incercat sa mi-i reamintesc acum 5 ani. Pe multi dintre ei i-am intalnit la diferite evenimente ca prieteni ai prietenilor. S-au dezvoltat frumos: si-au luat case, si-au schimbat masina, au progresat profesional. Si, cel mai important, au copii. Copii care se bucura alaturi de sarbatorita si care, la miezul noptii (probabil ar fi trebuit sa doarma, dar nu ratezi, copil fiind, asa ceva) striga "Sampanie!" din toti plamanii. Copii care plang de bucurie cand in jurul lor vad oameni mari linistiti, petrecand elegant, cu o masa plina (poate prea plina pentru kilogramele mele).

Am luat-o spre Bucuresti dimineata, pe la 03.00. Stiti dumneavoastra de ce: grijile, problemele, munca, scrisul. Si cand imbatranesti iti place sa te trezesti in patul tau. Sa auzi pasarelele din Drumul Taberei cum canta la geam (este singurul zgomot care nu ma deranjeaza ca trece prin geamul… termopan). Orasul este ca un drog. Cand pleci din el te simti vinovat, Astepti cu infrigurare sa te intorci, desi stii ca nu aici te simti cel mai bine.

Cel mai bine este intre prieteni, la o frigaruie si un castron de salata de varza (fara otet, cum am vazut ca se poarta). Sa mai vezi ce-a mai facut unul, altul. Sa constientizezi ca traiesti si ca exista oameni carora le pasa de tine. Cum sunt cei din fratia Oltcitului, carora le doresc tot binele din lume. Asa cum vi-l doresc si dumneavoastra. E luni: spor la treaba!