Imi impart timpul intre "la munca" si "acasa". Incerc sa fiu "remarcat" in ambele locuri, constient ca absenta mea poate dauna cifrei de afaceri si familiei. Familiei si cifrei de afaceri. La munca, ma intalnesc zilnic cu canibali care mananca din mine. Energofagi. Precum o Hidroelectrica umana. Produc putin, ineficient din punct de vedere costuri, dar cer mult. Legea lui Pareto se aplica si aici: 20% din colegi imi mananca 80% din timp. De multe ori, inutil. De multe ori, impiedicandu-ma sa vad diamantele din spatele unor monitoare prafuite. Oameni care, cu siguranta, ar merita o alta soarta daca eu as avea mai mult timp. Daca ei ar avea mai mult curaj. Generalizand, este o ratare personala. De ambele parti.

 

Dupa 8-10 ore in care sunt la dispozitia canibalilor, ajung acasa. Un baiat de sase ani si jumatate este definitia ideala pentru "energie". Din fericire, pozitiva. Cine are copii acasa, stie despre ce vorbesc. Nu e o viata usoara, dar nici grea. Nu ma plang. Deloc. Din contra, in fiecare zi vreau sa fac mai bine decat ieri. Si nu doar declarativ.

 

Incerc sa filtrez cat pot de mult. Tot. In special, intalnirile in care (si din care) nu inteleg nimic. Adunari Generale ale unor asociatii care-si aduc aminte de mine o data pe an. La alegeri. Cunoscuti care isi aduc aminte de mine o data la trei ani. Cand au nevoie de ceva. Rude care nu m-au vazut din copilarie, dar, brusc, descopera ca baiatul lor, intrand la facultate, are nevoie de un mic ajutor. Incerc sa mentin un echilibru in toate. Nu reusesc. Este o alta ratare personala.

 

Cand sunt sunat de prieteni, ma uit in agenda. Penibil. Din postarile de pe Facebook, am inteles ca prietenul este acel om pentru care lasi orice. Inclusiv jobul, familia, contul din banca. Mizez insa pe capacitatea de intelegere a prietenilor. De multe ori, cu succes.

 

In urma cu cateva saptamani, m-a sunat Lucian sa-mi propuna sa ne vedem. As minti daca as spune ca era cel mai bun moment din Univers. Pregateam o deplasare la un mare client, eram in mijlocul unor evaluari ale unor proiecte de milioane (la propriu), ma luptam cu o raceala care se indragostise de mine. Lucian insa nu poate fi refuzat. Pentru ca sunt putini oameni cu care sa-mi faca atat de mare placere sa vorbesc. O limba romana romantata, cu arhaisme, cu locutiuni verbale si adverbiale uitate din liceu. Cu idei si nerv, cu eleganta si incurajarea dialogului. O incantare pentru sufletul meu de profesor ratat. Evident, sufletul meu a raspuns pozitiv. Creierul era (si este) mult prea conectat la viata mercantila de zi cu zi.

 

Lucian m-a dus intr-un soi de ceainarie/bistro de langa Unirii. Pierdut printre cladirile din ceea ce numim Centrul Vechi. Am plecat tarziu de la birou, asa ca am ajuns cu respiratia... taiata. Si asa am ramas pana la final. Am baut un ceai pe o masa cu pret pe ea. Urma sa fie vanduta. Ne-am uitat la tablouri incredibile. Am ascultat ticaitul unor ceasuri vechi de sute de ani. Ceainaria este intr-un anticariat.

 

Dupa zece minute am uitat de timp. Am pus telefonul pe mute si m-am lasat coplesit de energia lui Lucian. De povestile lui, fara zane si feti-frumosi, dar cu personaje reale. De povestile lui despre cultura. Despre literatura. In definitiv, despre frustrarile mele. V-am spus, sunt un profesor ratat. As prefera oricand sa citesc Tolstoi in locul unui e-mail de la Financiar...

 

Lucian mi-a dat o hartie A4. O prefata. "Este pentru ultima mea carte de poezie", mi-a spus. M-am speriat. L-am intrebat daca e bine. Este. Insa, cumva, a decis ca e momentul sa agate ghetele in cui, ca sa folosesc un termen din sport. Respect. Desi, personal, cred ca nu va reusi sa se tina de promisiune. Are prea multe, inca, de spus.

 

M-a intrebat daca dorim sa editam aceasta carte. Mi-a acordat o importanta pe care, in acest caz, nu o meritam. Decizia publicarii era luata de ani de zile de presedintele grupului pe care il conduc, din punct de vedere executiv. Lucian, asa cum ii place sa spuna despre el insusi atunci cand este complimentat, m-a "alintat". Am discutat aspecte minore: termene, hartie, coperta, tehnoredactare. Lucruri pe care, oricum, departamentul nostru de Creatie-Productie le stie de 10 ori mai bine decat mine. Departament condus de Cristina, o iubitoare de literatura, de frumos. Departament in care sotia lui Lucian, Mirela, face minuni de creatie in fiecare zi. Lucian insa a dorit sa respecte o anumita ierarhie, formala. A decis sa ma respecte. Nu stia ca este inutil. Nu stia ca stiu ca respectul este reciproc. Ca prin cateva randuri scrise de el despre o modesta incercare editoriala de-a mea m-a cucerit pe viata. Sau stia. Iar asta spune si mai multe despre el. Lucian mi-a spus ca-mi trimite cartea, pe e-mail.

 

Am citit-o pe nerasuflate. Nu sunt critic literar. Sunt doar un consumator de poezie. De cuvinte. Un licean ce incerca sa impresioneze fetele cu Eminescu si Nichita. Pe vremea aceea, inca mai mergea. LOL, ASL si OMG nu erau la putere. Am recitit anumite pasaje. Din interiorul cartii razbate o putere cum rar am mai vazut in literatura romaneasca. Cuvinte care, niciodata, nu au stat unul langa celalalt, se unesc minunat si produc efecte de-a dreptul speciale. Ca la Hollywood. Spielberg ar fi invidios... O carte scrisa cu tocul muiat in calimara. Cuvintele sunt altfel atunci cand penita se impreuneaza cu hartia...

 

Lucian nu stie, dar, la fiecare doua-trei zile, recitesc cate o poezie. Este unul din putinele avantaje pe care le are un editor. Poate citi cartea inainte ca ea sa ajunga la publicul sau. Sa ajunga, de fapt, acasa. Dupa ce a stat vremelnic intr-o gara. Intr-o editura.

 

Lucian Vasilescu a scris o carte de poezie. Se numeste: "Tara mea, viata mea, dragostea mea. Despre modesta mea ratare personala". Este o carte ciudata, scrisa, parca, cu rautate. Multe poezii il fac pe Bacovia sa para un umorist. Altele il trimit pe Blaga sa distruga corola de minuni a lumii. E o carte ciudata, repet. O carte cu poezii triste dar care, citite, produc un efect invers. De speranta. De incredere. Este o carte precum Romania. Ca un drog. Ca un canibal. Te mananca, dar, la final, iti place. Te inspira. Te face sa vrei sa traiesti si maine.

 

Daca un poet cu opera lui Lucian vorbeste despre modesta sa ratare personala, atunci, cu riscul de a va supara, trebuie sa va spun ca noi, ceilalti, mai avem mult pana sa ajungem (macar) la statutul de ratati. M-as bucura sa fiu un astfel de ratat. Mai mult, as fi onorat.

 

Asa cum si Rentrop & Straton este onorata sa editeze aceasta carte de poezie. O premiera in istoria noastra... economica. Insa pentru orice exista o prima data. O prima data care nu se uita. Cum nu se uita nici poeziile lui Lucian, odata citite...

 

Nu am fost niciodata prea bun la dat sfaturi. Va spun doar atat: cititi-o! Va veti regasi, veti regasi tara in care traiti. Va veti regasi existenta, de la umil la spectaculos, de la agonie la extaz. Ii veti da de lucru creierului pentru saptamani intregi. Va lucra in background, precum un program de computer. Cartea o gasiti aici: http://www.rs.ro/literatura-71/tara-mea-viata-mea-dragostea-mea-despre-modesta-mea-ratare-personala-2377.html.

 

Inchei cu poezia care mi-a placut cel mai mult. Nu i-am cerut voie lui Lucian sa o pun aici. Dar am citit-o de atat de multe ori incat, acum, cumva, este a mea:

 

"toate zilele mele au fost zile de ieri. azi n-am avut niciodata,

maine nu m-a asteptat nicaieri.

cuvintele mele vin din trecut – cele mai multe. celelalte

inca n-au inceput.

asa cum mi se-arata, viata mea s-a oprit

inca de cand m-am nascut si-am tipat

asa cum inca tip si acum. dar tot nu se-aude nimic

in pustiul de scrum.

 

si nu-i nici cale, si nu-i nici unde, si nu-i nici cum."