Campeanu.ro» Articole» E-@ltfel Romania» Lacrimile lui Arjen

Tags: Lacrimile lui Arjen, fotbal, Champions League, Romania, Robben

---

Sunt momente in viata in care, orice ai face, astrele ti se impotrivesc. Urania ar spune ca este vorba de o clasica nealiniere a lui Venus cu Saturn. Cei necunoscatori in ale astrologiei se limiteaza la a crede ca este ghinion pur. Cert e un singur lucru: daca ai vointa, pana la urma, reusesti. Aceasta este povestea lui Arjen. Arjen Robben.

In era lui Messi, cand planeta ii soarbe argentinianului fiecare dribiling de geniu, munca unui jucator precum Robben trece, de multe ori, neobservata. Nu si pentru antrenorii sai. In sport se spune ca ai nevoie si de jucatori care sa duca pianul, nu doar de cantareti. Olandezul are insa o tripla calitate: produce piane, le cara si, apoi, canta la ele. Asa cum a cantat si sambata seara, in finala Champions League, cand a transat, aproape de unul singur, soarta partidei.

Cum vreo trei ani mi-am platit facturile din salariul de gazetar sportiv, am ramas apropiat fenomenului. Consum cu placere snooker, sarituri cu schiurile, rugby, handbal, baschet. Intr-un cuvant, orice presupune o intrecere sportiva intre oameni. Am consumat si fotbal intern, pe vremea cand aveam fotbal intern. Cum acest sport a disparut din tara noastra, consum fotbal international. Am patru echipe favorite in Anglia, doua in Italia, una in Olanda, trei in Spania, doua in Franta si doua in Turcia. Cand vad stadioanele pline, meci de meci, la un Stoke City - Arsenal sau Newcastle United - QPR realizez ca suntem departe. Nu neaparat la capitolul civilizatie - sa nu uitam ca suporterii englezii se omorau intre ei pe strazi acum mai putin de 30 de ani - ci la capitolul... bucurie. Bucuria de a trai. Sunt putine lucruri pe care regret ca nu le pot face in Romania. Unul dintre ele este ca nu-mi pot face abonament la clubul ce are stadionul la mai putin de doi kilometri de casa. Din doua motive: clubul a dat, recent, faliment, iar comportamentul suporterilor, limbajul lor reprezinta o agresiune mult prea mare pentru intelectul baiatului meu care inca nu stie sa faca diferenta intre ce e bine si ce e rau.

De la "Pe ei, pe mama lor" la "You'll never walk alone" al suporterilor lui Liverpool e distanta ca de la planeta Pamant pana la capatul caii Lactee. Asa ca ma multumesc cu televizorul, unde o transmisiune HD chiar ca te face sa te simti acolo. Printre campioni.

Am tinut cu Borussia pentru ca imi plac echipele mici. Daca se poate spune ca Borussia Dortmund mai este o echipa mica. Imi place de antrenorul lor, un nebun cu acte in regula pe teren, dar un gentleman desavarsit in afara lui. Imi plac suporterii Borussiei, care la capatul unei finale pierdute, si-au ridicat fularele intr-un gest de multumire care a deschis si mai tare robinetul lacrimilor jucatorilor favoriti.

Insa finala de sambata seara trebuia castigata de Bayern. Daca ar fi sa aleg un singur motiv, acesta este clar: pentru ca Robben, un jucator monumental, merita sa-si treaca in palmares o cupa a campionilor cu Munchen. In ultimele 4 finale, una cu echipa nationala, Robben a tras 25 de suturi pe poarta. Si a reusit un singur gol, cel din minutul 89 al finalei UCL cu Dortmund. Asta daca v-ati intrebat de unde a venit acel moment de descatusare in care Arjen s-a aruncat ca un posedat in genunchi in fata spectatorilor. E adevarat, fara pasa de geniu a razvratitului Ribery, acum am fi discutat despre prelungiri si, poate, lovituri de la 11 metri. Dar fotbalul este un joc colectiv. Iar un francez si un olandez au adus titlul unei echipe germane care se pregateste sa fie antrenata de un spaniol. A naibii globalizare!

Paranteza: ati vazut cum trata Robben fiecare ratare? Cu o seninatate care ii aducea pe spectatori in pragul crizei de nervi. Alerga imediat dupa balonul sutat aiurea si mergea sa bata cornerul. De fapt, ceea ce facea era sa mai incerce o data. Pentru ca stia ca, pana la urma, succesul e doar o problema de vointa. De cat de multe ori esti in stare sa incerci...

Desi am vazut cam tot ce merita vazut in fotbal in ultimii zece ani, cred ca meciul de sambata a fost cel mai frumos. Jucatorii puteau concura lejer la un maraton, ca nivel de implicare fizica. Portarii au fost magnifici, antrenorii au oferit un recital de teatru de mare clasa. Cand te gandesti ca la anul noi vom vedea Sageata Navodari - FC Botosani, te intrebi daca mai este dreptate in fotbal. In viata.

Pana la urma, fiecare vede ce merita sa vada. Cand vom intelege ca trebuie sa muncim precum cei 22 de jucatori din finala UCL, vom vedea spectacol ca in finala UCL. Pana atunci, insa, ramanem ancorati in superficialitate, ne bucuram pentru titlul numarul xyz cand, de fapt, nu ne-am batut cu nimeni. Facem blaturi odioase ca sa ramanem in prima divizie si evitam prin tertipuri avocatesti decizii ale instantelor. Decizii negative sau pozitive, dar decizii.

Daca va mai intrebati de ce avem doar cativa kilometri de autostrada, de ce sistemul sanitar e la pamant, de ce educatia se transforma in non-educatie si de ce ne alegem idoli care ne invata cum sa reusim alegand drumul cel mai scurt, care, de cele mai multe ori, este ilegal, ei bine, raspunsul este simplu. Pentru ca nu avem suficienta determinare. Cand incerci permanent si cand pui la bataie toata forta fizica si mentala de care dispui, la final plangi de bucurie. Precum Robben in finala.

Altfel, plangi de frustrare ca un intreg popor roman...