Luiza Dancescu: Interviu cu Directorul General

22-Apr-2012 by *** (invitat special pe blog)

Campeanu.ro» Articole» E-@ltfel Romania» Luiza Dancescu: Interviu cu Directorul General

Si iata ca avem primul inscris in competitia care iti aduce cartea mea de capatai (cu dedicatie, desigur)! Luiza a fost memorabila la interviu. Incerca permanent sa ma priveasca in ochi, chiar si atunci cand ma uitam pe fereastra:-) A trecut de interviu, a trecut si de internship, iar acum da o mana importanta de ajutor la proiectul Rentrop&Straton Research si, la fel de important, la un proiect-surpriza pentru piata americana.

Iata ce spune Luiza (cu care este o placere sa fii coleg) despre interviul cu mine:

“Pixul” livrat la termen, apoi interviu fixat pe 19 decembrie 2011, la ora 16:00.
Era 16:10.
O strangere de mana, o noua introducere, in pragul biroului:
“Florin C. .”
“Luiza D. . Ne-am cunoscut si saptamana trecuta.” (adica in treacat, dupa primul interviu)
“Nu cred.”
“Corect. Rectific: ne-am intalnit si saptamana trecuta.”
“Asa da.”

Un pas si usa inchisa in spate - eram inauntru. M-am asezat pe primul din cele doua scaune din fata biroului. Florin la locul lui, in spatele biroului. Cristina in stanga mea, pe celalalt scaun.
“De ce ai intarziat?”
Recunosc, ma asteptam la intrebarea asta. Aveam interviu cu directorul general al companiei unde voiam sa obtin un internship, iar eu intarziasem 10 minute. Regula zice clar: asa ceva nu se face, altfel iti tai singur craca de sub picioare.
“… bla bla bla… ploaie, circulatie mai lenta decat in alte zile… hazard!”
Da, raspunsul meu avea la baza ideea de hazard - un amalgam de factori diversi si o serie de planete nealiniate au facut in asa fel incat eu, punctualitatea intruchipata, sa zdruncin prima impresie ce trebuia sa-mi fie ireprosabila.
“Nu-mi place. Mai incerca!” fu reactia.
“… bla bla bla… tot hazard!”
“Nu, nu-mi place, mai incearca o data.”
Un nou raspuns, aceeasi idee de baza, jonglata si completata.
“Nu. Esti foarte politically correct. N-ai zvac! E vorba de time management.” a fost raspunsul prompt.
Delicata situatie. Cum sa ii spun eu celui care imi flutura CV-ul artistic in stanga si-n dreapta ca time management-ul meu era defect, cand eu bifasem numita competenta si o trecusem la loc de cinste pe hartie? M-as fi contrazis singura, iar un Florin atent la detalii ar fi sesizat asta.

In tot acest timp, contact vizual – eu chiar privesc oamenii in ochi cand vorbesc cu ei. La interviu, cu siguranta nu faceam exceptie, ba dimpotriva.
“Te-au invatat aia in AIESEC sa fixezi oamenii cu privirea asa?”
Zic ceva de “…baza comunicarii eficiente.”
In acest timp, CV-ul iar era fluturat.
“Si tu ai impresia ca eu chiar iti citesc CV-ul?”
“Nu. Cred ca imi pregatesti o noua intrebare la care ma vei pune sa reformulez raspunsul de cateva ori, pentru a concluziona ca iar e prea politically correct si ca n-am zvac.”
Florin s-a uitat totusi in CV. A scanat rapid continutul si mi-a atras atentia:
“De ce nu are poza?”
Vazusem mai demult CV-uri creative, ale unor artisti grafici. Prezentasem la interviu o varianta mai simpla, editata in Paint si Word, despre care credeam ca e suficient de iesita din comun incat sa impresioneze cu cele cateva poze cu “spotlights” bine plasate in cap si-n coada. Nu era chiar asa:
“Nu conteaza, trebuia sa apara si o poza cu tine.”

Altceva bine tintit:
“De ce ai ales tu o companie mica, un IMM? De ce nu te-ai dus la o multinationala?”
Ceva de dinamism si sanse mai mari de mobilitate, avansare si altele la care viseaza studentii.
“Iar e prea politically correct…”
“Probabil, dar e totusi o realitate...”
Tot din CV:
“Stii germana?”
“Destul de putin, n-am mai vorbit-o de ceva timp si vocabularul mi s-a injumatatit.”
Testul instant era previzibil:
“Ce inseamna …, …, …wirtschafts…?”
“Nu stiu; nu stiu; ceva legat de afaceri si economie…”
In continuare, privirea mea fixata. Florin se obisnuise déjà.
“Care e formatia ta preferata?”
Neasteptata schimbare.
“Ce asculti cand esti suparata?”
Grea intrebare.
“Eu nu ma supar.”
“Serios, ce asculti tu cand esti deprimata, asa?”
“Serios, eu nu sunt deprimata. Imi plac piesele instrumenale sau cele cu versuri vesele, optimiste.”
“Bine.” Si muzica buna s-a auzit dintr-o data.

Finalul interviului a adus o concluzie al carei inceput suna promitator:
“Hai ca imi place. Nu stie nimic, dar invata. Totusi, aici Cristina decide, ea are drept de viata si de moarte.”
“La revedere!” am raspuns zambind, cu accent pe “revedere”.
S-a pregatit de urmatoarea intalnire in timp ce-a zis ultima replica, apoi a iesit din birou.
Am ramas cu Cristina, am vorbit despre pasii urmatori, cu entuziasm si incredere:
“Heeei, dar totusi eu stiu chestii, am fost si-n ONG-uri, am organizat multe activitati inca din liceu…” trebuia sa spun, ca sa fiu impacata.

Si de atunci au trecut 3 luni de activitate propriu-zisa si aproximativ 4 luni de la interviul final.
Florin a avut dreptate: marcasem experiente diverse de-a lungul anilor, dar urma sa observ o diferenta intre ceea ce stiam sau credeam ca stiu si ceea ce se intampla de fapt cand se face treaba…pe bune.

Privind inapoi, un lucru e cert: interviul a fost cat se poate de memorabil, motiv pentru care inca imi amintesc replici intregi.
Florin a fost relaxat, dar ferm – pentru un Director General, interviurile cu aspiranti nu erau tocmai o noutate. Inca o discutie fara agitatie, un fel de verificare cu vorbe bine plasate. Atat de bine, incat inca imi rasuna in urechi o replica subliniata cand eram la capitolul “limba germana”, dar care e la fel de valabila in orice situatie:
Daca inveti, iti prevad un mare viitor.
Daca nu, nici prezent nu ai, ci doar trecut.

Luiza Dancescu
21 aprilie 2012

Posted in Articole, E-@ltfel Romania | Print |