Editoriale de suflet: Doamna Timcea
23-Feb-2012 by Florin Campeanu
Tags: Editoriale de suflet: Doamna Timcea, Eminescu, scoala, Sarmanul Dionis
Plecat din mijlocul Baraganului si ajuns pe malul Dunarii, intr-un orasel in care comunistii incercau sa construiasca omul nou, eram total pierdut. Reperele mele, de copil premiant din clasa intai pana in clasa a VI-a, fusesera spulberate de prima nota luata la oras: un 4 la matematica. Ca sa fiu sincer, incepusem sa-mi pun niste semne de intrebare in clasa a V-a, atunci cand am mers la olimpiada pe judet la aceeasi materie... Tacaneam pixul si incercam sa gasesc raspuns la o intrebare simpla: "Ce caut eu acolo, printre niste oameni care nu vor sa ma accepte"? Toleranta, dragii mei cititori, nu prea era un cuvant-cheie in anul de gratie 1987, iar in comunitatile de elevi o haina rupta sau o origine ""taraneasca" era un argument suficient pentru neacceptare. Astazi, lucrurile s-au schimbat. Daca nu ai cont de Facebook si nu esti luat cu masina de la scoala, nu existi.
Vocea aceea aspra ii apartinea doamnei Timcea: profesoara de romana. Cand vorbea, se opreau din fosnit pana si frunzele plopilor din spatele scolii. Era ceva la ea ce nu puteam, la vremea aceea, sa-mi explic. Nu era neaparat autoritate. La multi ani dupa aceea am aflat: era, pur si simplu, un respect deosebit. Nu suflam in fata ei. Invatam pe rupte si ne bucuram atunci cand spunea simplu: "E bine. Poate fi si mult, mult mai bine. Dar, pentru azi, e bine"! Intr-una din zile m-a oprit, dupa o tentativa nereusita de a o impresiona cu o compunere facuta in colaborare cu doi veri, si mi-a spus: "Campeanu, fondul tau este bun. Ca sa ma intelegi: ai potential. Doar ca nu-l exploatezi. Iti recomand sa citesti"! M-am uitat la ea ca la un martian ce iese acum din computer si ma intreaba daca e gata autostrada spre Timisoara. Am baiguit: "Ce sa citesc, doamna profesoara"? Nu-i placea sa i se spuna tovarasa... Raspunsul a venit ca o ghilotina: "Orice, Campeanu. Orice"! Fata ei, de regula inexpresiva, parca spunea: citeste orice, analfabetule. Citeste-l pe Sadoveanu. Citeste-l pe Slavici. Pe Ilf si Petrov. Citeste etichetele de detergent. Ceea ce am inceput sa si fac. Paranteza: citesc si acum, cu mare placere, etichetele de detergent. Si nu glumesc.
Pana in clasa a VIII-a - practic, in doi ani - terminasem cam toata biblioteca matusii Laurentia. O femeie educata, de o frumusete sufleteasca extraordinara. Din ce citeam, intelegeam maximum 40%. Cartile din colectia "Romanul secolului XX" le-am recitit in liceu si facultate... Nu intelegeam, insa, cu fiecare carte, vocabularul meu devenea tot mai bogat. Cuvintele veneau firesc, unul dupa celalalt. Cu chiu, cu vai, am terminat clasa a VII-a. Insa in clasa a VIII-a a iesit la iveala una din singurele calitati pe care le-am avut dintotdeauna: ambitia. Uneori, recunosc, totalmente prosteasca. Insa nu si in acest caz.
Am pornit, ca la cursele de cai, cu handicap si am reusit sa ajung in plutonul fruntas. Evolutia mea in scoala generala nr. 9 din Calarasi a culminat cu un snur rosu, de comandant de grupa. Comunismul incepea sa fie interesant:-) In doi ani, doamna Timcea a turnat cu palnia limba romana in creierul meu. Un pedagog desavarsit, o cultura remarcabila.
Era o moda pe vremuri - sper ca acum nu mai e - ca, pentru admiterea la liceu, sa se invete comentariile literare cuvant cu cuvant. Adica, pe de rost (conform DEX: a invata un text pentru a-l putea reda din memorie). Nu eram un mare fan, insa, dorind sa intru la liceu, memoram din greu sute de fraze. Toate comentariile se terminau, dupa caz, cu: "versurile sale logodindu-se cu vesnicia" (daca era poezie) sau "scriitorul fiind trecut in cartea cu litere de aur a literaturii romane" (in cazul prozei). Le-am invatat pe toate, m-am ridicat cu mandrie si le-am recitat, luand note mari si foarte mari. Pana la... Eminescu.
Am avut mereu o sensibilitate la Eminescu. I-am citit cu mare placere poeziile, dar, cu si mai mare placere, proza. Dintre toate operele sale, m-a marcat "Sarmanul Dionis". Ce vreti, e dreptul fiecaruia sa se considere un geniu si sa se identifice cu eroul principal al poetului nostru national. Cumva, nu stiu cum, parerea mea despre Dionis era cu totul alta decat parerea doamnei Timcea. Iar spre finalul anului, fatalitate, sunt ridicat in picioare sa recit comentariul la "Sarmanul Dionis". Pe vremea aceea (ca mai tot timpul, de altfel) nu-mi puteam tine gura. Un razvratit sau, in ochii unora, un prost. Asadar, in loc sa ma apuc sa recit, am intrebat-o pe doamna profesoara: "Doriti sa va spun, ca un papagal, comentariul - pe care l-am invatat - sau vreti sa stiti parerea mea despre Sarmanul Dionis"? Clasa a amutit. Copilul pipernicit, venit de la coada vacii, se lupta cu cea mai temuta profesoara din scoala. Interesant!
Doamna Timcea se uita la mine mirata. Vrea sa spuna ceva, dar se opreste. Respira adanc (ce lectie de gestionat emotiile am primit...). "Campeanu, comentariul este realizat in conformitate cu programa, cu Istoria Literaturii Romane a lui Calinescu. Tu ai o alta parere"? Aveam, desi incepusem sa ma cam indoiesc de ea... Respir si eu, ma uit semet in ochii ei, si zic: "Da! Cred ca fiecare are dreptul sa-l inteleaga pe Eminescu in functie de reperele sale". Doamna Timcea isi scoate ochelarii, se ridica de pe scaun, face doi pasi spre mine si spune, linistita: "Te ascultam, Campeanu"! Campeanu e rosu ca racul. Ii este teama sa vorbeasca in public. Se sufoca. Dar, pentru ca tata m-a invatat sa duc la capat ceea ce incep, ma lansez intr-un monolog despre conditia omului de geniu. Despre arhei, despre motivul visului in vis. Fara falsa modestie, cred ca si acum as scoate un 7-8 la o teza de limba romana, cu Sarmanul Dionis ca subiect principal. Vorbesc cam 20 de minute, cu inflacarare. Colegii mei sunt siderati. Sunt un fel de E.T. Doamna Timcea ma asculta si, cand termin, face ceva absolut incredibil: zambeste. Si spune, simplu: "Ai citit, Campeanu. E bine. Nu spun ca nu se putea si mai bine. Se putea. Dar e bine". Ma umflu in pene, insa imi revin rapid: "Acum te rog sa-mi spui si prima parte a comentariului pe care vi l-am predat. In viata, nu toti oamenii iti vor aprecia originalitatea...". Aveam sa aflu ca avea dreptate vreo trei ani mai tarziu, la o faza finala de olimpiada la limba romana. Atunci am spus ca Lucian Blaga este o caracatita care-si trimite tentaculele atat in literatura, cat si in poezie. Am fost penalizat de un profesor care a spus ca Lucian Blaga nu poate fi o caracatita. Evident.
Inainte de a iesi din clasa, doamna Timcea s-a oprit si s-a uitat la mine cateva secunde. A schitat un semn insesizabil, din cap. Un semn de apreciere. Din acel moment, asa cum versurile se logodeau cu vesnicia, eu m-am logodit cu limba romana. Am continuat sa fiu un razvratit, sa-i inteleg pe scriitori si poeti in functie de reperele mele. Am terminat doua specializari la Facultatea de Litere, am scris sute, mii de pagini, dar niciodata nu am fost mai mandru decat in acea zi de primavara.
Printr-un singur gest, doamna Timcea a hotarat destinul unui om. Un destin legat de cuvinte. Si de creativitate.
Nu stiu daca doamna Timcea mai traieste. Avea in jur de 50 de ani in ziua povestirii mele. In mintea mea, ea este nemuritoare. Pentru ca, inainte de a ma invata limba romana, m-a invatat ca, atunci cand ai ceva de spus si, mai ales, stii sa spui ce ai de spus, meriti sa fii respectat. Iar respectul, dragii mei cititori, muta munti, castiga razboaie si modeleaza destine. Multumesc, doamna Timcea!
Posted in Articole,
E-@ltfel Romania |
Print |
Twitter posts
Flux RSS