Campeanu.ro» Articole» E-@ltfel Romania» Niciodata toamna nu fu mai frumoasa....

Zi de toamna in Bucuresti. Dimineata. Ma strecor cu greu in autobuzul ticsit care inainteaza agale prin traficul este infernal. Aproape nefiresc, in masina, sardelele umane sunt calme si vorbesc cu tonuri joase. O doamna lipita de sticla usii se intoarce spre mine si sopteste zambind: Au inflorit castanii! Soapta se propaga prin calmul din cutia ce ne transporta. Oamenii isi intorc cum pot capetele spre a vedea minunea. Pe Mihai Bravu castanii au castane, frunze ruginii si ... flori. Chiar daca este nefiresc, este frumos. Ciudat este si ca o multime chinuita se poate fi incantata de aceasta frantura de inefabil, ba mai mult ne face pe toti sa ne zambim unul altuia. Ne bucuram impreuna, ce privilegiu rar!

Pe sosea este cu totul altfel. Soferii claxoneaza, injura si pe alocuri se mai si tamponeaza. Isi arata “coltii” unii altora si maraie ca intr-o haita. Cobor din autobuz dupa cateva statii parcurse cu mare greutate si incerc sa grabesc pasul.
Dar, surpriza! Trotuarul este redus la o carare de ~20cm marginita de doua transee, asa ca si aici se circula “bara la bara”. Cu toate ca majoritatea pietonilor au intarziat la serviciu nimeni nu apostrofeaza (decat poate in gand) batranica ce abia merge si nici cuplul de adolescenti ce in ciuda legilor fizicii, incearca sa mearga pe firavul fir de trotuar tinandu-se de mana. La numai cativa centimetri de noi, pe sosea, se intampla cu totul altfel.

Care sa fie oare alchimia ce ne-a facut sa ajungem astazi la serviciu cu fruntea senina si cu un zambet in suflet, care ne-a facut sa ne simtim cateva clipe solidari, semeni?
O pastrez cu grija aceasta dovada ca uneori putem fi si altfel, poate intr-o zi voi descoperi mecanismul de declansare al schimbarii. Sau poate il descoperi tu ....

Casele-adunate, ca niste urcioare
Cu vin ingrosat in fundul lor de lut,
Stau in tarmu-albastru-al raului de soare,
Din mocirla carui aur am baut.
 
Pasarile negre suie in apus.
Cu frunza bolnava-a carpenului sur
Ce se desfrunzeste, scuturand in sus,
Foile-n azur.
 
Cine vrea sa planga, cine sa jeleasca
Vie sa asculte-ndemnul nenteles,
Si cu ochii-n facla plopilor cereasca
Sa-si ingroape umbra-n umbra lor, in ses.