Fansport - Turneul de Tenis pentru Prieteni, tenis, turnee, Head

Fansport: niciodata nu e prea tarziu sa fii campion

14-Ian-2011 by Florin Campeanu

Campeanu.ro» Articole» E-@ltfel Romania» Fansport: niciodata nu e prea tarziu sa fii campion

Tags: Fansport - Turneul de Tenis pentru Prieteni, tenis, turnee, Head

OK, e atat de frig afara incat n-ai scoate din casa nici macar un caine. Fie el si caine pana la moarte. Locuitorii Siberiei si- au anuntat prezenta la Bucuresti pentru niste traininguri intensive. Expresia aceea cu "crapa pietrele" e cat se poate de reala. Mie mi-a inghetat computerul de bord de la masina. Pana nu i-am scos o borna, ca pe vremuri, la batrana Dacie, nu m-am inteles cu Scenicul meu caruia, cu dragoste, ii spun "Camionul".

Sambata, ora 11.00. Sunt deja conectat la tensiunea turneului. Cum care turneu? Fansport - Turneul de Tenis pentru Prieteni. Imi las familia la caldurica si o iau, vitejeste, spre complexul din Aleea Parva. 10 grade. Cu minus. Dau 10 minute zapada sa pot iesi din parcare, patinez inca 10 minute cu anvelopele mele de vara, si purced la drum. Trec pe la birou sa iau un flipchart. Deh, organizare serioasa, nu cine stie ce turneu de doi lei. Ajung la terenuri. Sunt primul. Macar aici sa fiu primul, ca in clasament ma zbat undeva, in zona de mijloc. Asta pentru ca participantii de pe ultimele locuri sunt plecati din tara, cu delegatii. Dar ambitie am cu carul. Ca de aia am iesit din casa in loc sa ma uit la Donald (noua pasiune a baietelului meu, Vlad).

E 12.00. Se aduna baietii. Suntem 14. Misiune dificila pentru Maggi sa faca un tablou cat de cat echilibrat. Nici nu-l face. Cad, dupa o nemiloasa tragere la sorti, cu Razvan. Razvan e unul din tipii aia dupa care intorc gagicile capul pe plaja. Are alura de salvamar. Lucreaza, normal, in Politie. Nu ma tem. Am cazierul curat. Mai ales la tenis, unde nu am batut pe nimeni (exceptie facand primul turneu, unde am prins un coleg care nu mai jucase din gradinita si l-am batut aproape la 0). Ce mai, sunt un jucator ideal pentru Cupa Pacii.

Ne incalzim pana la 12.15. La 12.30 deja terminasem. Si era cat pe ce sa termin si cu tenisul, la cum m-a executat Razvan. Ma simteam de parca ma batuse cu bastonul din dotare. 4-0, 4-1. Am avut vreo doua sanse de break, dar cum pe la mine pe la tara break se numea masina aia mai lunga, nu le-am fructificat. M-am uitat in jur sa vad pe ce pot da vina. Racheta e primita cadou de la colegii de munca. Pantofii sport sunt de la Head. Treningul e de la Federatia de Rugby, de pe vremea cand ma jucam de-a manageriatul sportiv. A trebuit sa accept intr-un final. Eu sunt de vina. Daca voi continua sa joc o data la doua saptamani, n-am nici o sansa sa-l bat in aceasta viata pe Federer. Pe PlayStation, desigur.

E 12.30, asa cum spuneam. Razvan, politistul, nici nu a apucat sa transpire. Eu sunt la pamant. Fizic si moral. Colegii nostri de pe celelalte doua terenuri inca se incalzesc... Ma uit la Maggi, Maggi se uita prin mine. Parca ar fi o scena din "Moartea caprioarei", de Labis. Desi eu ma simt ca in poemele lui Bacovia. Plumb.

Ii spun lui Maggi ca lipsesc o ora. Ma duc sa caut cauciucuri de iarna. Macar cu atat sa ma aleg. Plec, cu nervii pe bigudiuri. E clar, nu ma pricep deloc la sportul asta. Degeaba mi-au pus racheta in mana Padureanu si Maggi, sunt inca in preistoria sportului alb. Ajung in Metro, iau anvelopele, ma opresc la o Vulcanizare. Unde pierd cam doua ore. Si fac cuie pe langa un nene, de un calm imperturbabil, care imi schimba rotile pe indelete. Cam pe prea indelete, deoarece am cam degerat. Il sun pe Maggi. Imi spune ca mai pot sta. Normal, cine naiba are nevoie de un looser ca mine? Stric turneul si moralul celorlalti jucatori. Oamenii platesc, totusi, o taxa. Nu vin sa bata covoare, cum m-a batut Razvan pe mine. Vor competitie. Nu 15 minute, cu tot cu preludiu:-)

Ajung inapoi la teren la 16.00. Inca nu-mi venise randul. Asa e cu turneul de consolare. Palida consolare: Razvan se bate singur. Danut se indreapta spre un nou titlu. Eu ma indrept vertiginos spre pneumonie. Dar rezist cu stoicism. Mai vreau o sansa. Ca asta e frumusetea sportului, mai ales cand il joci cu prietenii.

Pe la 17.30, ma programeaza Maggi la un meci de consolare. Cu Mircea, de la o firma de avocatura. Ma gandesc numai la bancuri cu avocatii. In sala sunt 8 grade. Maximum. In primul set, cand eu sunt cu mimtea la bancuri. Mircea imi administreaza un 4-2 sec. Jucam pana la 4, din motive de rezistenta fizica si de timp. In setul al doilea ma ambitionez si calc acceleratia. Atat de tare incat trimit in out cam multe mingi. Dar castig cu 4-2.

Perfect. E super tie-break. Adica primul la 10 sau, dupa 10, primul care face o diferenta de 2 puncte. Sunt transpirat si-mi tremura genunchii precum o piftie de curcan lasata in soare. Draci. Mi-e teama sa castig! Am trecut peste atat de multe obstacole in viata, dar mi-e teama de cateva schimburi de mingi.

Cat imi plang de mila, Mircea ajunge la 8-4. Inca 2 puncte pentru el si plec acasa cu sufletul zdrente. Ia sa ma adun. Maggi imi spune, incercand sa ma ambitioneze: "Joaca asa cum ai jucat in setul 2!". Parca ar fi fost acum doi ani. Ceilalti parteneri de turneu au plecat acasa. A ramas doar Maggi, normal, e organizator, saracul. Ce-o fi in mintea lui, uitandu-se la doi jucatori din turneul de consolare, numai el stie. Dar zambeste. Normal. E un tip pozitiv.

Servesc un ace. Hait! Se poate. Mai dau un serviciu bun. E 8-6. Gata, deja sunt un mic Nadal. Ma si vad scriind Cristian Tudor Popescu despre mine:-) Mircea e debusolat. In singurul meci pe care-l disputasem impreuna, m-a batut ca pe presuri. Baga o dubla greseala. E 8-7. Serveste bine, am o dreapta incredibila. Nu e a mea, cred ca am imprumutat-o de undeva. E 8-8. Minune. Mai bag o serva acceptabila, Mircea o da in balarii. E 9-8. Sunt in transa. Si-mi revin. E 9-9. Fac 10-9. Mircea revine: 10-10. Urmeaza un punct lung, intre doi oameni speriati rau de tot. Mircea cedeaza primul. Am 11-10. Ultimul punct, cel de 12-10, e de povestit nepotilor. Adversarul meu da un smash in fileu. Castig. Dar nu pentru ca stiu tenis, ci pentru ca Mircea a gresit mai mult ca mine. Dar castig. Ma imbrac si plec acasa, mandru de parca am castigat Roland Garros-ul.

Si stiti ceva? Chiar l-am castigat. Am castigat cel mai greu meci: meciul cu mine-insumi. Mai am de invatat tenis, dar stiu sa castig. Asa ca tineti-mi pumnii sambata viitoare, cand joc in calificari. Da, suntem atat de multi incat jucam si calificari. Si da, sunt plasat atat de slab in clasament incat trebuie sa trec de un tur preliminar.

Dar stiu sa castig. Si-mi place atmosfera de turneu. In definitiv, ceea ce ne tine in forma, in viata, este spiritul de competitie. Niciodata nu este prea tarziu sa fii campion.